De la București la Timișoara cu Peugeot 301: Clisura Dunării și Cascada Bigăr

Săptămâna trecută, chiar luni, mă pregăteam să merg la Eurial Invest în Militari să iau noul Peugeot 301 și să pornesc cu el spre Timișoara. M-am bucurat mult când am văzut că am luat aceeași mașină cu care am fost în Maramureș acum câteva săptămâni. Făcusem atunci aproape 1.500 de kilometri cu ea și mai urma să fac acum tot pe atât. Cred că am făcut cu 301-le în total, de anul trecut de când a apărut, peste 10.000 de kilometri și l-am dus pe tot felul de coclauri și se pare că a rezistat cum trebuie, că altfel nu-mi mai dădeau oamenii mașina. 🙂

Mașina e într-o campanie acum numită „Construit să reziste”, așa că se potrivește la fix cu ce am făcut eu cu 301-le în ultima perioadă. 301-le e în ofertă în perioada asta, iar varianta ESP, 4 airbag-uri, radio CD cu MP3, aer condiționat, proiectoare de ceață și oglinzi electrice cu încălzire costă  8.950 de euro. Și garanție de 5 ani.  Zic că-s bune dotările pentru prețul ăsta. Oricum, mai multe puteți să aflați aici. Pe mine mașina m-a convins că rezistă, indiferent pe ce fel de drum am mers și cum am mers.

—

La Timișoara am fost să țin un workshop macro, despre care am povestit mai multe în acest articol. Gândindu-mă cum să-mi fac traseul, voiam inițial să plec pe Clisura Dunării și să mă întorc prin Sibiu, dar m-am răzgândit apoi și m-am dus și întors pe același traseu, cu mici-mici modificări.

Iar traseul a fost următorul: București – Orșova – Caransebeș – Lugoj – Timișoara – Moravița – Cascada Bigăr – Orșova – București. În total am făcut cam 1.400 de kilometri în două zile. Traseul în sine are vreo 1.200, dar e, probabil, unul dintre cele mai frumoase de la noi din țară, mai ales când te apropii de Oșova și mergi pe Clisura Dunării.

În dreapta ai un perete de munte, în stânga Dunărea. Între drum și Dunăre mai e și o cale ferată foarte aproape de apă. Peisajul arată într-un mare fel. E a doua oară când trec pe acolo, dar parcă sunt și mai fascinat de cum am fost prima oară. Cam așa se vede.

Traseul a continuat la fel de frumos pe măsură ce mă apropiam de Banat. Pe la Carnasebeș – Lugoj m-am întâlnit cu niște peisaje extrem de pitorești. E drept c-am avut noroc și de o lumină aparte. Asta probabil ca să compenseze ploaia care urma să mă însoțească la întoarcere. Dar n-are importanță. Priviți doar cum se vedea peisajul.

Și a urmat, bineînțeles, Timișoara. N-am apucat să fac foarte multe fotografii, decât câteva cadre prin centru, în Piața Victoriei. Din punctul meu de vedere e una dintre cele mai frumoase piațete de la noi din țară. Și una dintre cele mai fotogenice, bineînțeles. 😀

Și acum să vedeți ce-am pățit.

Voiam să fotografiez mașina în câteva locuri din Timișoara. Am reușit să opresc cumva în centru să o pozez, dar voiam altceva. Și așa am găsit arcadele prin care treci ca să ieși sau intri din bastion. Prin trei coloane se putea merge înainte. Erau trei variante, iar eu mă gândeam să o ocup doar pe una dintre ele ca să fotografiez mașina, gândindu-mă că ceilalți șoferi n-o vor lua exact pe-acolo.

Ghiciți ce? Chiar pe-acolo o luau. Dădeam înainte, le făceam loc să treacă, dădeam cu spatele. Și am făcut asta de 8 ori. Pe numărate. Până să prind liber câteva minute să fotografiez mașina. Dar bine c-am reușit într-un final.

A urmat noaptea cu câteva ore de somn, apoi workshop-ul de a doua zi, iar pe la 5 după-masa am pornit înapoi spre București. Văzusem că vremea nu ține cu mine, dar am zis totuși să merg și pe la Cascada Bigăr, mai ales că auzisem în ultima vreme foarte multe despre ea. De la ieșire din Timișoara și până în București ploaia nu s-a oprit deloc. Așa cum ziceam, probabil că a ținut să compenseze soarele din ziua precedentă.

Am luat-o pe la Moravița și am ajuns la Cascada Bigăr după aproape 2 ore de la plecarea din Timișoara. În drum spre cascadă, cam 60 de kilometri, n-am întâlnit nicio mașină, deși drumu-i chiar bun. Și nici semnal n-am avut. Motiv pentru care n-am îndrăznit să cobor la baza cascadei pe stâncile alea alunecoase din cauza ploii. Și apa era crescută destul de mult față de cum văzusem eu în fotografii. Așa că m-am liniștit. Dar am făcut totuși câteva fotografii din alte locuri. Și-am băgat și mașina puțin la apă.

Și apoi de-aici am mers direct în București. Pe o ploaie, bineînțeles, torențială și deasă de abia vedeam în față. Dar am ajuns cu bine.

M-am bucurat să merg cu 301-le. Îmi place mult mașina. Îmi place și portbagajul care e foarte încăpător. Mi-au intrat de fiecare dată lejer toate bagajele. Iar în ceea ce privește rezistența, partea frumoasă e că are garda înaltă, așa că te poți duce cam pe ce drumuri vrei (bine, nu off-road extrem și alte cele, ci așa, cu anumite limite) fără să-ți fie teamă c-o atingi.

Glad to drive you again, 301!