Era trecut cu câteva minute de ora 6 când am ajuns la Colectiv, în zorii unei zile care a început la fel de dureros ca fiecare din ultima săptămână.
Aici era liniște. Lumânările aprinse cu câteva ore în urmă încă ardeau. Mă apropii ușor, aprind o lumânare și rămân pe loc pentru câteva minute. În liniște. În tăcere.
Nu trec două minute și observ cum vin alți oameni cu flori în mână, cu lumânări. „Nu pot să cred că i-a luat atât de tineri”, se aude aproape în șoaptă pe măsură ce se apropie. Depun florile, aprind o lumânare, iar apoi zăbovesc cu privirea parcă goală, în liniște. În tăcere.
Dinspre Tineretului vin trei doamne cu mături să curețe urmele lumânărilor deja arse și să facă loc altora.
Încep să se adune din ce în ce mai multe persoane. Liniștea, aceeași. Parcă ai fi vrut să mai auzi măcar în șoaptă vocea cuiva. Însă șoaptele-s în gândul fiecăruia care ajunge acolo.
Mă îndrept apoi spre Universitate. Pe tot drumul lumânările și florile depuse îți arată în ce direcție te îndrepți. Sau de unde să vii. În Piață-i plin de altare. De gânduri îndreptate către cer. De gânduri îndreptate către fiecare dintre noi.
Fântâna de la ceas e plină de flori. Mă așez pe genunchi să le fotografiez când deodată văd cum se ridică, parcă de jur împrejur, porumbei. Zeci. Și se îndreaptă spre cer.
43.
