Poveste în fotografii: Ziua României alături de Voltaj

E 02:32 acum când încep să scriu articolul. Mă simt bucuros și fericit pentru ce s-a întâmplat în ziua care tocmai a trecut. Totul a început acum aproape o săptămână cu gândul să fac un fotoreportaj de Ziua României. Voltaj urma să susțină un concert în Aeroportul Henri Coandă, iar apoi încă unul la Sfântu Gheroghe, în Covasna. Urma să petrec o zi întreagă cu oamenii pe care-i ascult încă de când eram mic și pe melodiile cărora am crescut. Urma o zi plină, dar cu multe clipe care m-au încărcat cu bucuria și fericirea de care vă spuneam mai sus.

—

Se făcuse deja ora 7 când mi-a sunat alarma. M-am trezit și-am început să mă pregătesc pentru ziua care urma. Aparatul foto, obiectivele, husele, laptopul și rucsacul erau toate pregătite. Eram și eu pregătit, dar în același timp nerăbdător. O oră mai târziu am plecat de-acasă și-am pornit spre sala de repetiții a trupei unde urma să ne reunim cu toții.

Am călătorit toată ziua în formația 8+1 (ca-n mașina care ne-a purtat): Călin, Oliver, Valeriu, Gabriel, Adrian, Gloria, Maria, Nineta + Dragoș, subsemnatul. Pe primele cinci nume le știți. Următoarele trei fac parte din povestea zilei care a început inițial pe Facebook sub forma unui concurs. Câștigătorul concursului urma să petreacă Ziua Națională alături de voltaj. Nineta a fost câștigătoarea și a venit alături de cele două fetițe ale ei: Gloria și Maria.

Li se vedea bucuria în ochi încă de când au ajuns la sala de repetiții. Erau fericite, bucuroase și mândre de ce li se întâmplă.

„- Sunteți pregătite pentru ce urmează? Ne-așteaptă mai bine de 12 ore pe drumuri.”, le spune Oliver.

„- Noi o să rezistăm!”, îi răspund junioarele încrezătoare. Gloria urmează să împlinească „11 primăveri” (așa cum mi-a spus chiar ea), iar Maria „o să își facă imediat buletinul”. Amândouă au mult bun simț, sunt bine educate și știu să se bucure de lucrurile frumoase care li se întâmplă. Zâmbetele lor de pe durata întregii zile ne-au dat tuturor energie, sunt convins. Alături de zâmbetele tuturor celorlalți oameni veniți la concerte.

—

La aeroport am ajuns înainte de ora 11, iar la 11:30 urma să înceapă concertul. Prima melodie a fost De la capăt. Chiar acum scriu cu piesa în fundal. De fapt, de mai bine de 2 ore o ascult în continuu. Îmi plăcea mult melodia încă de la început, însă de azi a început să însemne mult mai mult. Și asta pentru că i-am înțeles povestea cu adevărat.

Întrebându-l pe Călin de la ce-a pornit toată ideea, mi-a răspuns că ea transmite „dragostea pe care o poartă pentru proprii copii”. Și dacă stai și asculți versurile îți dai seama că sunt exact cuvintele unui părinte. Cuvintele care stau în spatele iubirii părinților față de copii.

Doar că nu toți copiii pot simți asta. Motivele sunt nenumărate. Inexplicabile, multe dintre ele, dar nenumărate, din păcate. Unul dintre aceste motive este distanța dintre părinți și copii. Distanța fizică. În kilometri. Și e vorba aici de copiii ai căror părinți lucrează în afara țării. Copiii aflați la vârste fragede care au nevoie de alinarea unui părinte, de vorbele calde ale lui sau pur și simplu de-un sărut pe frunte care să le spună că totul va fi bine.

Întâi a fost melodia. Apoi a fost legătura cu părinții plecați departe de copiii lor. Apoi a urmat tot ce se întâmplă pe site-ul delacapat.ro. Iar ieri a avut loc concertul de Ziua României în Aeroportul Otopeni, loc care reprezintă, așa cum spunea Călin, „o punte de legătură între cei plecați și cei care-i așteaptă”.

Revenind la melodie, încă din momentul în care am auzit primele acorduri cântate live în aeroport mi s-a făcut pielea de găină. Mă blocasem pentru câteva secunde și-aveam în cap toată povestea pe care v-am spus-o. Poveste care este de fapt o realitate. Gândul că am nevoie de fotografii pentru fotoreportaj m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ, însă pentru câteva momente mă emoționasem și eram cu gândul la toți copiii care nu pot să audă din gura părinților lor cuvintele care fac versurile cântecului.

—

„Cântec de-ar fi viața mea, vesel, trist tot l-aș cânta, nu aș rata nicio notă.

Râu de-ar fi l-aș înota, până la mare l-aș urma, nu m-aș opri niciodată.”

—

Se strânseseră în timpul concertului mulți oameni în aeroport. Asta în ciuda faptului că din cauza unei greve multe zboruri au fost anulate ori întârziate, iar în gândurile oamenilor era prioritară, evident, căutarea unei soluții pentru rezolvarea situației. Chiar și-așa au fost mulți oameni care și-au rupt câteva minute din drumul către avion ca să-i asculte pe băieții de la Voltaj.

Prezent a fost și George, juniorul pe care-l știți cu siguranță din alte concerte. Povestea emoționantă a lui am spus-o prin fotografii în fotoreportajul concertului Meci de box. I-a luat pe surprindere pe toți cei din trupă. Nimeni nu știa că urma să vină la concert. Dar a venit și a transmis în jurul lui multe zâmbete pline de energie.

Tot în timpul concertului a fost îndeplinit și un vis. Cel al unei domnișoare care cântă la vioară. Voltaj i-a făcut o surpriză și-au invitat-o să cânte alături de ei melodia De la capăt. Sunt convins c-a fost o mare bucurie pentru ea. Se citea asta în privirea ei, în emoțiile pe care le avea, în fericirea pe care o arăta.

—

„Viața n-are buton de rewind să poți să întorci ce-ai pierdut.

Nu poți nici s-o pui pe pauză când nu știi ce-i de făcut.”

—

După terminarea concertului din aeroport am pornit către Sfântu Gheorghe. Mai aveam câteva ore până la 18:00 când începea spectacolul. Și mai bine de 200 de kilometri în față. Am avut noroc că vremea a ținut cu noi. Și totodată am avut parte de-o călătorie sigură și tare plăcută. O dată datorită atmosferei făcută de trupă și de șansa de-a călători în formula 8+1 de care vă povesteam. Și o dată datorită stilului tare fain de condus pe care-l are Călin.

Așa drumul a trecut fără să simt, iar peste aproape 3 ore eram deja în Sfântu Gheorghe.

Și cum am ajuns aici mi-am amintit de prima zi națională pe care am fotografiat-o. Se întâmpla în 2009 și eram în Odorheiu-Secuiesc. De atunci am mai fotografiat în 2010 și 2011 tot acasă, iar apoi m-am mutat în București, unde am fotografiat parada din 2012. În anul următor am fotografiat în Roman, iar în acest an am revenit aproape de casă.

M-am bucurat tare mult c-am ajuns în Sfântu Gheorghe de Ziua României. Tocmai datorită faptului că este un oraș în care trei sferturi din oameni sunt maghiari. Concertul de azi a fost dovada cea mai bună că toate divergențele mediatizare sunt doar închipuiri ale unor situații extreme și ale unor oameni care nu fac decât să instige.

Am trăit 20 de ani în Odorhei, într-un oraș în care doar 700 de oameni din 35.000 sunt români. Dar într-un oraș în care-am avut mulți prieteni maghiari. Prieteni cu care încă mai păstrez legătura, deși m-am mutat din oraș. 20 de ani în care-am învățat limba maghiară (și mă consider tare norocos) și-n care-am învățat cum să trăiesc într-o astfel de comunitate.

Haideți să vă povestesc cum au fost primele clipe în oraș. Înainte să mergem să mâncăm (un gulaș și-o tocăniță secuiască, așa cum o să vedeți și-n fotografii), imediat cum am parcat mașina lângă scenă, au venit un grup de doamne. Aveau peste 40 de ani fiecare. Când l-au văzut pe Călin la volan l-au recunoscut și-au spus în maghiară: „Uite cine-i la volan!”. A urmat apoi o reacție identică când au văzut că sunt toți membrii trupei.

Erau fericite că i-au văzut și voiau să facă o fotografie cu ei. Repet, erau de etnie maghiară. Au știut să vorbească foarte bine în română cu băieții și s-au comportant așa cum este normal. Și n-au fost singurii maghiari pe care i-am văzut prezenți la concert. Aș spune c-au fost jumătate maghiari, jumătate români. Toți în centrul orașului. Vreo 3-4.000 de oameni. Toți zâmbitori, energici, deschiși. Oameni în adevăratul sens al cuvântului.

Încă o dovadă că toate celelalte discuții n-au niciun sens.

Revenind la numărul mare de oameni, am rămas surprins să văd atâtea suflete într-un oraș atât de mic și pe-o vreme nu foarte prielnică, deși extrem de frumoasă.

Începuse să ningă chiar înainte să urce Voltaj pe scenă. Când am privit către piață și-am văzut cum ninge m-am simțit ca-n basme. Norocos și fericit. N-am mai prins o așa vreme la niciun alt concert pe care l-am fotografiat în aer liber. Și veți vedea în fotografii cât de mult a contat și ajutat toată ninsoarea asta.

Tot în fotografii veți vedea o mulțime de copii care erau veseli și energici în ciuda celor minus 5 grade care erau afară. Veți mai vedea zâmbete. Veți mai vedea întreaga trupă pe scenă. Și-l veți mai vedea pe Călin cântând în tricou în condițiile de care vă spuneam. Este respectul pe care el și întreaga trupă l-au arătat față de miile de oameni venite la concert.

Am admirat treaba asta și sunt convins că așa au reacționat toți ceilalți oameni. Întrebase Călin la un moment dat dacă oamenii mai rezistă în frig, iar o doamnă care stătea lângă mine zicea către soțul ei:

„– Dar tu, Călin, oare mai reziști așa în tricou?”, cu zâmbetul pe buze.

Și aceleași lucruri pe care le observasem și în martie le-am observat și acum. Două cuvinte definesc întreaga trupă: Mulțumesc și Respect. Primul pentru c-am auzit de-atât de multe ori mulțumiri adresate celor din jur pentru fiecare gest, indiferent cât de mic. Iar al doilea pentru respectul pe care-l poartă față de fani. Mi se pare ceva extraordinar! Serios vă zic.

Concertul s-a terminat o oră mai târziu. Am pornit spre un post local de radio unde băieții au dat un interviu, iar apoi ne-am întors la mașină ca să plecăm către București. Iar pe mașină era scris mesajul pe care-l veți vedea în fotografia de mai jos.

—

„Dacă mâine noaptea n-ar mai avea vreo stea,

Dacă-ntr-una vântul spre mine ar sufla,

Tu ai fi motivul, tu ai fi motivul să pot,

Să pot s-o iau de la capăt!”

—

Pe drumul spre București zăpada ne-a arătat că nu ne însoțește doar în timpul concertului. Ci și după. Dar am avut norocul de drumuri bine curățate. Și de-o curățare „în direct”, imediat cum am intrat pe DN1.

Mulțumesc frumos, Voltaj, pentru experiență, pentru Ziua Națională petrecută alături de voi, pentru povestea „De la capăt”, pentru fiecare mulțumesc pe care-l adresați!

Mulțumesc! 🙂