Fotoreportaj: Povestiri din Delta Dunării. Prima întâlnire.

Nea’ Sandu încetini barca și o întoarse spre malul celălalt unde era o barcă goală. „Ce faceți?”, îl întrebăm noi. Nu trec două secunde și ne ne spune: „Aici nu se poate să fie o barcă goală și fără om prin preajmă. Poate i s-a făcut rău și a căzut în apă. Trebuie să oprim și să vedem despre ce e vorba. N-ai de unde ști niciodată.” 

Mi-a fost suficient să înțeleg ce înseamnă delta pentru toți acești oameni. Înseamnă întâi respectul față de ei înșiși, față de natură și față de legăturile pe care trebuie să le aibă unii cu alții. Și-am observat treaba asta pe toată durata plimbărilor noastre (una la apus și alta la răsărit) cu Nea’ Sandu, un om extrem de practic, elegant, cu bun simț, respectuos și darnic. Am rămas cu toții surprinși de eleganța cu care ne-a povestit tot felul de întâmplări și corectitudinea de care dă dovadă.

Corectitudinea și respectul sunt cuvintele cheie ale conviețuirii în acest capăt de țară, unde apa ți-e șosea și unde, de ți se întâmplă ceva iarna, trebuie să te descurci cum poți sau să aștepți elicopterul, care vine doar dacă-i ceva grav.

Întâmplarea de mai sus s-a încheiat în momentul în care câțiva metri mai sus, printre stuf, i-am zărit pe oamenii veniți cu acea barcă. Ne-am salutat și-am plecat mai departe. Câteva minute mai târziu omul nostru a început să ne povestească despre cum în urmă cu câțiva ani a salvat pe-un alt pescar de la înec. „Era înspre mare, iar valurile deveniseă destul de agitate. L-am văzut și-am pornit cu barca mea și alți oameni să-l salvăm. Am reușit să-l tragem la țărm cu tot cu barca sa. Câteva secunde mai târziu, din cauza valurilor mari, am pierdut barca mea cu motor. Da’ n-a contat, important era că l-am salvat pe om.”

Și n-a fost singura întâmplare de acest fel. An de an oamenii ajung în primejdie, dar mulți dintre ei reușesc să fie salvați de-ai lor. Iar atunci când îți riști propria-ți viață pentru cineva pe care-l știi sau nu, e-o mare dovadă de respect pentru toți cei din jurul tău.

Povestea continuă cu întâmplări în timpul sezonului de pescuit când canalele-s pline de năvoade de-ale localnicilor. Odată ajung lângă unul dintre ele poți foarte ușor să le golești de pradă și să pleci mai departe. Nu te vede nimeni. Totuși, spune Nea’ Sandu, asta nu se întâmplă niciodată. El unul n-a pățit-o și nici nu a făcut așa ceva vreodată cuiva. Știe cât de greu se procură hrana în deltă, știe cât de grele-s iernile și știe că un pește poate să însemne o încă o zi trecută prin anotimul rece.

Cartofii nu cresc în deltă, alte legume trebuie udate aproape în continuu ca să se prindă în solul nisipos, în tot satul Sfântu Gheorghe există un singur magazin cu prețuri nu tocmai obișnuite (lucru normal, de altfel, la cât efort e depus pentru transportul mărfii) și așa mai departe. Condițiile nu-s din cele mai ușoare, însă tot ele sunt cele care i-au făcut pe oameni să găsească soluțiile cele mai bune pentru ei.

Ciulinii, de exemplu, sunt o sursă de hrană pe timpul iernii. Cresc în zonele mai puțin adânci de pe canale. La suprafață arată ca o salată mai răsfirată, iar sub apă se află fructul care, odată curățat, are textura și gustul asemănătoare unei nuci. Ciulinii de baltă se culeg în septembrie, se usucă, iar apoi se poate face făină din ei ori pot fi mâncați simpli. Din făina de ciulini de baltă se fac niște lipii de-ți lasă gura apă, din ce-am înțeles de la Nea’ Sandu.

Împreună cu ciulinii, mai sunt tot felul de alte plante care le fac viața mai ușoară localnicilor și se-alătură peștelui.

Pentru iarnă, Nea’ Sandu are pregătită un fel de rulotă, i-am spus noi. Are o altă barcă pe care și-a construit o cămăruță și pe care o trage după barca lui iarna, atunci când merge câte 1-2 săptămâni la pește. Benzina-i scumpă, și dacă s-ar întoarce în fiecare zi acasă nu ar mai rezolva nimic. Așa că rămâne pe „baltă” câte o săpătmână sau două și trăiește în „rulota” pe care o cară după el. „Nu-i frig tare în ea, ține bine căldura și mă protejează de viscol și ger”, povestește Nea’ Sandu.

Și ne-am închipuit cât de grea e iarna acolo când într-una dintre seri a început să bată vântul mai tare. Și de la cele 30 de grade din timpul zilei, seara abia dacă se simțeau vreo 10. Iarna probabil că se simt cu multe grade sub 0.

Pe tot drumul nostru am mai vorbit și despre copiii care se nasc și trăiesc aici. „Nu le dăm barca de mici”, povestește Nea’ Sandu, „odată ajuns pe apă, ea nu-ți mai dă drumul. Devii prizonierul ei și sfârșești a rămâne tot aici.” Copiii merg întâi la grădinița și școala din sat, apoi unii dintre ei la liceu și poate mai departe. Sunt feriți de apă pe cât se poate, însă odată ajunși la vârste mai mari, alegerea le aparține.

Părinții își doresc tot cei mai bun pentru ei, așa că muncesc cât de mult pot ca să le asigure condițiile și să-i poată ține în școală.

Îmi amintesc cum într-una dintre zile ne-am întâlnit pe ulițele nisipoase ale satului cu Ionuț, un puști de 10-11 ani așezat pe un scaun cu niște smochine în față.

„- Stați puțin!”, ne strigă mama lui. „Știți să scrieți? Îi scrieți și lui aici că o pungă de smochine costă 10 lei? Vrea să-și cumpere o pizza de la magazin și i-am zis că trebuie să își câștige el banii și să înțeleagă valoarea lor. Așa că s-a dus acolo jos, a cules smochinele astea, iar acum vrea să le vândă.”

I-am scris prețul, am cumpărat primele smochine, iar seara, când ne-am întors, Ionuț era bucuros că mai are nevoie de câțiva lei ca să își ia pizza la care poftea.

Pentru noi a fost o lecție extrem de importantă. Mama lui nu știa să scrie, dar știa să-l învețe o lecție a vieții, una despre voință, ambiție și muncă. Și că indiferent de condiții, există întotdeauna o soluție.

Revenid la plimbările cu Nea’ Sandu, au fost o adevărată plăcere. I-am spus de la început dă-mi doresc să fotografiez păsările deltei și ne-a dus, în măsura timpului pe care-l aveam, în câteva locuri minunate. Am văzut datorită dumnealui cel mai frumos apus, iar apoi cel mai spectaculos răsărit, care mi-a adus o fotografie de care-am fost foarte bucuros.

Fac o scurtă paranteză să vă spun că fotografiile cu păsări le-am făcut cu noul obiectiv Sigma 150-600mm f/5.6-6.3 luat în teste de la F64. Mi-a fost extrem, extrem de util și am fost foarte mulțumit de rezultate. Voi scrie mai multe despre el curând pe Blog de fotografie și pe blogul F64.

Simțeam cum Nea’ Sandu era uneori mai supărat decât mine că nu găseam o anume pasăre sau că nu reușeam să o prind chiar așa cum aș fi vrut. A pus suflet la fel ca noi în toată plimbarea, iar lucrul ăsta l-am simțit din plin.

Nea’ Sandu, vă mulțumesc pentru călătoria de poveste!

Vă invit acum să priviți fotografiile făcute de mine în deltă, pe canale, în locul unde se varsă Dunărea în Marea Neagră și în satul Sfântu Gheorghe. Vă reamintesc că am ajuns în deltă ca să fotografiez Festivalul Anonimul împreună Oameni & Gusturi și Staropramen, profitând de fiecare părticică de timp liber ca să surprind cât de mult pot atmosfera și viața din deltă. Pentru o primă întâlnire, eu sunt tare bucuros. Abia o aștept pe următoarea!

Satul Sfântu Gheorghe

—

Plimbarea cu barca la apus

—

Tura foto de la răsărit

PS: După prima plimbare, deși noi pornisem din portul din sat, Nea Sandu ne-a adus pe pontonul mai apropiat de locul în care eram cazați. Fără ca măcar să-i cerem asta. Am rămas fără cuvinte.