Vă povesteam ieri despre cum fotografia aeriană lăsase impresia că e pur și simplu o apăsare pe butonul de declanșare de undeva de la 1-2-3000 de metri altitudine și atât. Că peisajul oricum îl ai și e frumos și diferit față de cum se vede la sol. Tu trebuie doar să-l fotografiez.
Continuam apoi spunându-vă de câteva greutăți pe care le-am întâmpinat. Acum vi le voi povesti mai pe larg. 🙂 Începusem cu un zbor pe timp de iarnă. Era mijlocul lui februarie. Afară erau -20 de grade, la sol. Ne-am urcat în avion și am decolat. La fiecare zbor dădeam geamul jos pentru că altfel n-aveam cum să obțin fotografii foarte clare din cauza reflexiilor și a spațiului, parcă, mai strâmt.
Deci erau -20 de grade la sol. Am decolat. Elicea e cam la 1 metru în față din locul din care fotografiez. Zburam cu 170km/h. Eram la 2.000 de metri înălțime deasupra munților Bucegi. Cred că se simțeau undeva la -50 de grade. Frig de parcă îngheța senzorul aparatului foto. Cert e că n-au înghețat. Mâinile mele în schimb da. Am zburat preț de două ore așa și am realizat vreo 2.000 de fotografii. Fotografii pentru care a meritat fiecare grad în minus pe care l-am îndurat. Pentru că #sepoate.
Apoi pornisem o dată, prin martie parcă, spre Sighișoara. Eram deasupra pădurii Bogata din Brașov și vântul bătea atât de tare încât aproape stăteam pe loc cu avionul. Ne-a luat cam jumătate de oră să fotografiem un singur sat dinaintea Sighișoarei. Am ajuns la Sighișoara și ne-am întors cu combustibilul la limită. Ne cam dăduse planurile peste cap vântul. Dar am reușit. Pentru că #sepoate.
Off-road cu avionul? Nu credeați că e posibil? Ei bine este. Decolasem în aprilie cu gândul să fotografiem zona Mureșului. Am decolat, totul ok, vreme frumoasă. Am ajuns, am fotografiat zona Mureșului și am pornit înapoi spre aerodrom. Înaintea noastră a ajuns o ploaie. Scurtă, dar suficient de puternică încât să ude bine pista și să facă terenul foarte moale. Când am aterizat spatele avionului a cam fugit de câteva ori, iar bucăți de noroi au redecorat aspectul aripilor. Dar ne-am oprit cu bine. Pentru că #sepoate.
Ce am învățat din toate zborurile? De fiecare dată apar tot felul de situații care par să îți îngreuneze munca. De fiecare dată. Pentru că așa se întâmplă și, poate, așa e firesc. Important e cum le privim noi. Dacă le privești ca greutăți foarte mari s-ar putea fii limitat în a găsi soluții de a trece peste. Încercând să privești cu o nuanță de optimism greutățile parcă nu mai e la fel. De fapt, sigur nu mai e la fel.
Proiectul Țara lui Andrei îi sărbătorește azi pe toți oamenii care au arătat că #sepoate. E o inițiativă care merită să aibă ecou. E o inițiativă motivațională menită să stânrească în fiecare dintre noi măcar o doză, oricât de mică, de putere. Mai multe detalii găsiți aici. Și, nu uitați! Întotdeauna se poate!
1 comment