„Am muncit doi ani de zile ca să-mi iau primul aparat foto”

Era ora 11, ieri, când am pornit de acasă spre Unirii unde urma să ne vedem cu toții. Aveam emoții și eram nerăbdător în același timp. Îmi puneam o mulțime de întrebări, dar știam că răspunsurile le voi găsi în orele care urmează.

Cu Mihai m-am întâlnit chiar când am ieșit din metrou, iar cu Andreea urma să ne vedem.

Am pornit spre locul de întâlnire și-l căutam cu privirea pe Marcel, când am ochit un om cu privire blândă și cu un buchet de flori în mână. Florile erau pentru Andreea, însă ne-au făcut pe toți să zâmbim. Dar mai pregătise ceva. Ne-a făcut fiecăruia câte două CD-uri cu filme. Filme vechi, care-i plac lui și pe care ni le recomandă: Rebecca (1940) și Marty (1955). Cu siguranță or să fie primele filme pe care-am să le văd zilele astea.

După fiecare gest pe care-l făcea Marcel aflam tot mai multe despre el. Ne-am îndreptat către un loc unde să ne tragem sufletul, să povestim, iar apoi să facem primele fotografii cu aparatura.

„E prea mult. Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. E prea mult.”, spunea Marcel pe măsură ce descoperea ce se afla în trusa foto. Se citea în ochii lui o bucurie sinceră. Se citea fericire, dar o fericire pe care viața nu l-a lăsat să și-o exteriorizeze așa cum poate ar fi vrut.

Povestea lui Marcel începe de pe la 16 ani când în vacanța de vară s-a dus să muncească și să mai strângă niște bani. A ajuns într-un loc unde oamenii au profitat de el și l-au pus să care tot felul de lucruri mai grele decât el. După aproape două luni de muncă i-au dat salariul, și-așa pe jumătate față de cel al unui angajat normal, doar pe o lună. Atunci și-a dat seama că dacă pune mâna pe carte o să-i fie mai bine și-o să poată evita momentele astea.

A început să învețe mult.

„Ca să rețin făceam așa: citeam o dată cartea, o mai citeam o dată ca să-i fac un rezumat, apoi împărțeam rezumatul pe bucăți și scriam fiecare bucată încă de câteva ori până rețineam.”, povestea Marcel.

Și-așa a ajuns să ia bacalaureatul cu a doua cea mai bună notă la geografie din liceul lui. Luase 8,5  la geografie, notă foarte mare pe atunci, și era deja încrezător și bucuros. Voia să dea apoi la facultatea de geografie, însă situația nu a fost de partea lui. Totuși, nu a renunțat la asta, iar 10 ani mai târziu a făcut toate eforturile și s-a înscris iar.

În toată perioada asta a muncit cât de mult a putut. La începutul anilor 2000 văzuse la unchiul său un aparat de fotografiat vechi, unul rusesc, și-l tot întreba despre el. Voia să afle mai multe, iar pe măsura ce afla simțea că-l pasionează cel mai mult.

Și așa și-a pus în când să-și ia primul aparat.

„Voiam să-mi iau un Fuji S5000 pe atunci. Costa 19 milioane și jumătate, iar eu aveam salariul de 500 de mii. Vindeam casete la vremea aia în Constanța. Se cumpărau pe atunci mult manelele. Mie nu-mi prea plăceau, așa că atunci când mai puteam mai puneam și-un Clayderman. Asta până când venea șeful meu și-mi zicea să-l schimb, că ăsta nu se vinde. Și tot așa până la un moment dat mi-a zis că mă schimbă și pe mine și aduce în locul meu două fete. Spunea că prind mai bine la oameni.”, completează Marcel.

„Dar am reușit. Am muncit doi ani de zile ca să-mi iau primul aparat foto. Și mi l-am luat. De atunci l-am folosit continuu mai bine de 8 ani, când l-am câștigat pe următorul la un concurs. Tot un Fuji. I se desprinseseră părți din corp, blițul nu mai stătea, butonul de declanșare la fel. Îi lipisem eu niște niște ațe și elastice și-l făceam să meargă. Dacă-l vedea altcineva nici nu se încumeta să-l mai folosească.”, povesteșe entuziasmat de primul aparat.

Pasiunea l-a făcut să lupte și să aibă grijă de aparatul pe care și l-a cumpărat așa cum putea mai bine. Dar avea nevoie de informații, de acum.

„Și așa am cheluit fiecare ban pe care-l aveam pe cărți. Toate cărțile de fotografie pe care le vedeam le cumpăram. Cea mai veche carte pe care-o am se numește „Tehnică și artă fotografică” și e scrisă în 64, parcă, de niște ruși. E cea mai bună carte pe care-am citit-o. Are 500 de pagini, dar am citit-o din scoarță-n-scoarță de câteva ori.”

Ne uitam cu toții cu apreciere la el și vedeam cât de multă muncă stă în spatele pasiunii lui. Aproape toate informațiile le ia din cărți. Încearcă să rezolve totul singur. Să se descurce singur, așa cum poate, chiar dacă soarta i-a pus obstacole și a trecut prin multe perioade, așa cum e și cea de-acum, fără un loc de muncă. Dar continuă să lupte. Și nu renunță la pasiune. În condițiile în care nu știu câți dintre noi am mai avea puterea asta.

Luptă pentru pasiune și nu așteaptă ca cineva să rezolve lucrurile în locul lui. Spre deosebire de mulți pasionați din perioada asta care preferă să intre și să caute suport continuu pe Facebook, de exemplu, în loc să încerce să descopere singuri, să caute singuri, mai ales că toate informațiile se află acum la un click distanță. Dar nu, probabil că-i mai ușor să întrebi pe cineva, decât să te provoci și să te dezvolți singur.

Revenind, povestea lui Marcel cu fotografia își pune amprenta și pe durata facultății (a făcut facultatea în București, reușind să stea o periadă la fratele lui fără de care, spune el, nu ar fi reușit să facă nimic din ce-a făcut).

„Aveam de făcut un proiect cu mai mulți colegi despre gropile de gunoi. Noi am ales-o pe cea de la Glina, de lângă București, și eu m-am descis să contribui și cu niște fotografii. Așa că am mers acolo. Când am ajuns văd la poartă un paznic solid, bine făcut, care-mi zice că eu n-am ce căuta aici. Dar asta nu m-a oprit. Am mers ușor pe lângă gardul din exterior până am găsit o spărtură. Am intrat și-am început să mă urc pe mormanele de gunoaie și să fac poze. Până m-au văzut niște oameni care căutau prin gunoaie și s-au gândit că le fac rău, așa că au început să mă fugărească. Am reușit să ies din groapa de gunoi și să fac semn unui tir să mă ia. Exact când am închis ușa de la tir ei ajunseseră lângă el. Mi-a zis șoferul că nu știe ce era cu mine dacă nu reușeam să mă urc la timp.”

Așa i s-a stricat și trepiedul pe care-l avea. Dar s-a rezolvat. L-a dus la un strungar care i-a făcut o „cămașă” dintr-o altă bucată de metal și așa a reușit să-l facă funcțional.

Încă o dovadă că se poate. Marcel Tocilă, omul la a cărui pasiune ați contribuit voi, este  un luptător. Și unul care duce-o luptă de mulți ani de zile, dar la care nu renunță. Îți ținem pumnii, Marcel! Să ai parte numai de bine, de sănătate și de fotografii așa cum îți plac ție!

—

Totul a început în noaptea de miercuri spre joi a săptămânii trecute, când Andreea Guțiu și Mihai Gagiu mi-au povestit de Marcel Tocilă și de pasiunea pe care o are pentru fotografie. N-au trecut 2-3 minute și ne-am decis să încercăm să vă spunem vouă povestea lui, iar apoi să decideți dacă-l sprijiniți sau nu pe acest drum.

Apoi n-au durat decât câteva ore de când am început totul (citește primul articol) și până când ni s-a confirmat că vreți să îl ajutați. N-am mai simțit de mult atât entuziasm și atâta fericire. De când a început totul și până când s-a format trusa foto completă n-au trecut decât câteva ore.

Vineri, a doua zi, anunțam deja oprirea donațiilor, iar sâmbătă ne-am văzut cu voi ca să preluăm aparatura pe care ați donat-o, iar spre seară să cumpărăm accesoriile din bănuții strânși. Vă mulțumim frumos tuturor pentru sprijijn! Pentru cât de rapid s-a întâmplat totul! Pentru dorința și entuziasmul cu care ne-ați scris!

Apoi a urmat o altă veste! Marcel, așa cum spuneam în primul articol, este hipoacuzic. Se descurcă relativ bine acum, însă doar pentru că are exercițiu și citește pe buze. Probabil că exact în acest momente se află la o clinică de audiologie pentru un consult. Mihai a dat povestea mai departe, iar vineri Marcel va primi două proteze auditive performante, cu care va putea auzi sunete pe care nu le-a auzit niciodată. Le primește de la o persoană care între timp a făcut un implant cohlear. Mulțumim frumos!

Mulțumim Alexandru George pentru D3200, Dan Constantinescu pentru 18-55 și SB-600 și Cătălin Pomeanu pentru 70-300! Mulțumim tuturor pentru fiecare donație! Lista cu o parte din oamenii care au contribuit o găsiți aici.

Mulțumim doamnei Mihaela Sutaru de la cursurile Forever Young care ne-a ajutat cu transportul lui Marcel de la Constanța la București și înapoi!

Fără voi ar fi fost doar cuprinsul unei povești. Datorită vouă i s-a scris și-un final. Unul fericit, unul de basm. Unul care devine începutul unui nou capitol. Mulțumim!

Lista accesoriilor cumpărate din banii donați o găsiți aici. Au mai rămas aproximativ 150 de lei care vor fi folosiți pentru consulturile  la clinica de audiologie.