Pasiunea, munca multă și provocările merg mână în mână

Era vara anului 2010 când primisem primul job ca fotograf. Începusem de aproape doi ani, nu aveam mai deloc experiență în fotografia de produs, dar nu știu cum m-am trezit că ar trebui să pozez niște uși făcute de un magazin de mobilă. „Cât de greu poate fi să pozezi niște uși?”, îmi ziceam eu. Mi-am dat seama de răspuns în doar câteva minute după ce am început.

Nu știu ce-a fost în capul meu de am acceptat, în primul rând, iar apoi, după ce am ajuns, deja nu mai aveam cum da înapoi. M-am trezit cu niște uși în față, un bliț, o umbrelă și aparatul foto. Nu-i nevoie să știi multă fotografie de produs ca să-ți dai seama că nu prea ai cum să te descurci cu un bliț și o umbrelă.

Am făcut câteva probe cu o ușă, am găsit într-un final o soluție să nu mi se tot reflecte lumina blițului pe ea și, după vreo două ore, să obțin un rezultat decent, așa cum mi se părea mie pe atunci.

„Bine, Dragoș, acum că avem o variantă stas, haide să pozezi toate celelalte uși.” În continuare, nu știam ce mă așteaptă. Ajung într-un depozit cu 100 și ceva de tipuri de uși, aliniate toate într-un colț de hală. „Unde le pozez? Cum fac cu fundalul? (probele le făcusem la un perete alb) Cine mă ajută să le mut de colo-colo, ca măcar să nu mai am nimic deranjant în fundal?”

Mi-am dat seama de răspuns când m-am trezit singur în hala aia. Eu și 100 de uși. Aș fi putut să mă opresc, dar n-am făcut-o, n-aveam puterea să zic ceva. Am mutat o zi întreagă la uși. Le-am dus dintr-o parte în alta, le-am adus înapoi și așa mai departe, suficient cât să am febră musculară o întreagă săptămână apoi. După alte două zile de postprocesare acasă, am trimis pozele și, într-un final, mi-am făcut curajul să zic că nu e un proiect pe care-l pot duce la bun sfârșit așa cum trebuie și că aș vrea să mă opresc.

Aș fi putut să zic stop chiar din momentul în care mi-am dat seama că nu am încă experiența și cunoștințele necesare să fac tipul ăsta de fotografie. Dar eram prea orgolios. Mai târziu, mi-am învățat lecția. Am învățat să refuz și să recunosc atunci când sunt lucruri pe care nu le stăpânesc. Am învățat că, deși poți învăța din greșeli, nu e cazul să experimentezi pe banii altora.

Au fost provocări din care am tras cele mai mari învățăminte. Și pe care mă bucur că le-am trăit. Câțiva ani mai târziu am mai primit o propunere similară. Să fotografiez un sediu mare de magazin de electrocasnice, unul impecabil de frumos construit și amenajat, dar complicat de fotografiat dacă nu ai experiența necesară: toată mobila era lucioasă, spațiile erau foarte strâmte și îmi trebuia un obiectiv cu unghi mare de cuprindere și așa mai departe. Simțeam că aș experimenta, mai degrabă, și-am ales să refuz, recomandând pe cineva care știam că are mai multă experiență decât mine.

Directorul companiei respective a apreciat răspunsul sincer și o lună mai târziu m-a întrebat dacă vreau să fotografiez evenimentul de lansare. Evident că am acceptat. Și-am fost mândru de mine c-am avut puterea să iau decizia inițială.

staropramen-serial-26-feb-web-res-326

Provocările și munca te învață să fii mai bun în ceea ce faci

Cele două lecții mi-au fost suficiente să-mi dau seama cât de important e pentru oameni să vadă că ești sincer. Și că e la fel de important să știi care-s lucrurile pe care le stăpânești.

Cu fotografia de eveniment am tot continuat de atunci și de 4 ani, de când am venit în București, a fost principalul gen comercial pe care l-am abordat. Am reușit să prind încredere pe parcursul acestor ani și să-mi dau seama cât de importantă e – pe lângă fotografie – relația pe care ajungi să o ai cu oameni pe care nu-i cunoști, dar cu care e important să găsești un element de legătură ca să-i fotografiezi în „filmul” lor.

Am ajuns de multe ori față în față cu zeci, sute de persoane pe parcursul evenimentelor fotografiate. Oameni pe care nu-i cunoșteam, dar de care am învățat să mă aproprii rapid, dar fără să fiu intruziv, și să le surprind un fragment din felul lor de-a fi. Zâmbetul, atitudinea, modul de abordare, răbdarea sunt lucruri pe care le tot înveți interacționând cu oamenii. Și de care îți dai seama cât de importante sunt abia atunci când vezi situații în care ele lipsesc.

Vă povesteam săptămâna trecută despre cum am petrecut câteva zile în bucătărie împreună cu Claudia Sima – câștigătoarea locului al III-lea la MasterchefChef Foa și Staropramen. În bucătăria Stradale, de luni până vineri, Claudia și întreaga echipă servesc sute de oameni, poate chiar mii adunând și evenimentele pentru care gătesc în paralel.

staropramen-serial-26-feb-web-res-355 staropramen-serial-26-feb-web-res-10 staropramen-serial-26-feb-web-res-125 staropramen-serial-26-feb-web-res-156 staropramen-serial-26-feb-web-res-206 staropramen-serial-26-feb-web-res-230 staropramen-serial-26-feb-web-res-237 staropramen-serial-26-feb-web-res-27 staropramen-serial-26-feb-web-res-277 staropramen-serial-26-feb-web-res-290 staropramen-serial-26-feb-web-res-292 staropramen-serial-26-feb-web-res-319 staropramen-serial-26-feb-web-res-349

Iar contactul direct cu oamenii și dorințele lor în privința mâncării nu-i cel mai simplu lucru. La fel cum nu-i deloc ușor să rămâi o zi întreagă, după 10, 12 sau mai multe ore de lucru, pozitiv, cu zâmbetul pe buze. Și pe lângă atitudine, să muncești în permanență în același ritm.

Despre munca multă, provocări și pasiune povestește Claudia astăzi în al doilea episod al seriei „Într-o zi o să fiu Chef!” –  Bucătăria nu e o joacă!

2 comments
  1. hahaha, bravo Dragos. Imi imaginez cat de misto a fost. 100 de usi, ciuciu lumini. :)) Inca zambesc! Mi-a placut povestea si inteleg ce spui. Eu inca nu am curaj sa ma bag la ceva de genul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *